Si a plecat...tarandu-si pasii,de acum(pentru mine)doar umbre parasite de orice farama de iubire…De ce oare ma forteaza sa-i ascult tacerea orbitoare ?
Sunt zile in care ma inteb de nenumarate ori de ce s-a schimbat ca si cum ai intreba la o inmormantare de ce a murit raposatul,ca si cand nu ar fi acelasi lucru daca a murit de pneumonie,cancer sau calcat de masina...nu pot accepta fenomenul in sine....vreau intotdeauna sa stiu « de ce ? ».
Omul n-are voie sa traiasca decat realitatea,chiar daca il nemultumeste,oricat de imperfecta ar fi.Iar eu mi-am incihpuit ca imi pot controla judecata si pot sustrage controlul.
De ce el nu avea niciodata timp ?...iar eu,cand vorbea,il ascultam si orice banalitate mi se parea mare lucru,fiindca eram acolo sa o ascult,facea parte din universul meu.Si-a pastrat conditia anterioara,si-a vazut de ale sale cand eu am uitat ca mai exista pe lume si alte fiinte in afara de el.Privirea limpede,ce pana ieri imprastia raze de bucurie,azi e doar un funebru avant spre indiferenta...simt cum razele privirii ma strabat fara sa ma curinda.
Doare...raneste....indiferenta e cea mai cruda atitudine pe care o poate avea asupra mea....oare asta mai merit ?...am incetat sa cred ca sacrificiile mele mai merita.
..........imi apar iarasi in minte pasii lui ce fug adesea spre cea mai adanca vale a urii.retraiesc din mou momente dureroase ...
Tăcerea din jur era la fel de lină precum lacrima ce se prelinge pe obrazul de gheaţă. Lăuntrul se frământa ca o conştiiţă muribundă.A inchis in el toate cuvintele ce au sapat santuri in sufletul meu...... lasand urme adanci.Necuvintele....ramase intregi,nasc durerea.....
...Nichita Stanescu spunea ca :”oamenii sunt ceea ce isi aduc aminte ca sunt”...asta inseamna ca el a uitat...totul...sau refuza sa readuca trena trecutului printre mantia prezentului...si revenind undeva in prezent...ma intreb din nou...”de ce?”
Oamenii uita adesea ceea ce odata au pretuit.........dar eu am o intrebare:”uita sau refuza sa-si aduca aminte?”.......si inevitabilul “de ce?”
Trebuie sa-nvat sa-mi pot demonstra ca realitatea,oricare ar fi ea, merita mai mult decat cea mai frumoasa fictiune...
....dar dupa atata vreme pot macar sa ma rog unde sufletul mi-a ramas altar pentru vise”
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
astept comment-urile voastre referitoare la eseul meu........dar fiti blanzi si uitati-va la ora publikrii:P...
Frumoasa compozitie...
Sa incerc sa raspund la intrebarile tale? :)
Vreau sa insist doar un pic asupra partii in care te intrebi "a uitat sau refuza sa-si aduca aminte?"
Nu cred ca a uitat ce a pretuit alta data doar ca nu-si mai da seama care ii sunt priorotatile si nu isi constientizeaza cu adevarat sentimentele. O iubire (despre asta e vorbe, nu? [:)] ) nu se uita mai ales ca pana si locurile iti amintesc de cele intamplate, bune sau rele.
Daca intervine ura asa cum ai mentionat e mai dificil si nu ne ramane decat gandul la Dumnezeu. De curand am fost intr-o excursie si am ajuns si la Aiud unde este ridicata o manastire in Valea Robilor (locul unde erau aruncati cei care mureau in vestita inchisoare de pe vremea comunista). Parintele de acolo ne-a facut o prezentare si ne-a aratat moaste de sfinti martirizati in inchisoare. Aici doar comuniunea cu Dumnezeu le-a dat puterea de a rezista. Pana la urma e ceea ce conteaza cu adevarat!
Si pentru ca intre timp mi-au venit idei pt compunerea mea... ma opresc aici. Foarte foarte buna compozitie!!!
Trimiteți un comentariu