Suflet nelinistit

Viata nu a fost blanda cu el... cunostea suferinta inca de la o varsta frageda.Crescuse pe strazi, apoi la un orfelinat....Niciodata nu a primit dragoste si tocmai din aceasta pricina nu stia sa iubeasca...
Inca de mic avea acea indiferenta...fata de tot ce-l inconjura...Viata pentru el era mai mult o povara... In adancul sufletului avea o ura care il nimicea, ii distrugea copilaria... fata de aceia, persoanele care i-au dat viata ... Nu putea sa inteleaga de ce nu este si el la fel ca toti ceilalti copii.. alaturi de parintii lui... fericit.Tristetea il coplesea... si pe masura ce crestea devenea o persoana dura... care acumulase in toti acesti ani resentimente...
Cu toate acestea, era ambitios... cel mai mult isi dorea sa se realizeze, sa devina o persoana importanta... A terminat liceul... trist... deoarece nimeni nu l-a sustinut... El nu stia de distractie , nu era precum colegii lui... tocmai de aceea era mereu retras... singur.. in "lumea lui".
Ajuns la facultate si-a intalnit perechea... Era intampinat de un sentiment nou... ceva ce nu mai simtise pana acum... si ... nu stia cum sa procedeze... deoarece el nu stia sa iubeasca.. nimeni nu l-a invatat sa iubeasca.. si niciodata nu s-a simtit iubit de nimeni.Acest sentiment pentru el era straniu...
Anii treceau..
Profesional s-a realizat..a obtinut un loc de munca foarte bun,iar lipsa banilor acum nu mai era nici o problema...Nu dupa mult timp s-a casatorit.. cu persoana pe care el simtea k o iubeste ... si desi se zice ca dragostea vindeca durerea si necazul vietii in cazul lui nu a fost chiar asa... Ramasese cicatricile trecutului sau dureros...care nu se puteau vindeca decat atunci cand isi va intalni parintzii... Sotia care era mereu alaturi de el... l-a sfatuit sa isi caute parintii...Acesta... in cele din urma ii asculta sfatul... trebuia sa afle de ce a fost respins de parintii lui... sau cel putin sa afle dak mai sunt in viata...
Dupa lungi cercetari... aflase ca mama lui era in viata... si se hotari sa ii vorbeasca... sa o intrebe, sa ii reproseze...de ce l-a parasit... de ce i-a distrus copilaria si ... practic intreaga viata.
Insa intalnirea dintre cei doi a fost destul de dureroasa....intr-un spital...Mama lui era mobilizata la pat... suferea de foarte multi ani de o boala incurabila...si acum.. era in faza finala.. nu mai exista nici o scapare pentru ea.Fiul vazand-o in acea stare, nu mai avea curajul sa ii puna acele intrebari pe care voia sa i le puna in toti acesti ani...Si desi pana atunci el simtea numai dispret si ura fata de ea... in momentul in care a vazut-o zacand la pat toate acestea s-au transformat in compasiune...
Mama... cunostea ce e in inima lui... si doar atat a reusit sa spuna:"Iarta-ma"... si si-a dat duhul...
Despre tatal aflase k murise imediat dupa nasterea lui intr-un accident, iar mama care era bolnava inca din tinerete nu putea sa se ocupe si de cresterea si educatia lui...
Acum, ca avea adevarul in fata despre parintii lui nu mai era acelasi... nu-i mai judeca ca inainte si desi si-ar fi dorit din tot sufletul sa-i fi avut aproape de el a inteles ca asta a fost voia lui Dumnezeu si s-a resemnat....

viata si amintiri

Scriind comentariu pentru Oana ma gandeam la importanta amintirilor... importanta amintirilor personale si cele de tara si neam.

Pe parcursul vietii sunt lucruri de care ne amintim mereu pentru ca ne-au marcat viata. In cazul meu sunt o sumedenie dar de o importanta covarsitoare sunt 3 si sunt legate de 3 persoane deosebite care au avut influenta in desfasurarea vietii mele ulterioare.

Viata neamului nostru a fost framantat de multe intamplari si avem multe amintiri de tara. Impresiile excursiei in Ardeal isi spun cuvantul si iata ca ne cutremuram pasind in Valea Robilor de la Aiud, aproape calcand pe sfinti. In momentul in care s-a sapat fundatia pentru manastirea care este acolo s-a simtit mireasca bine placuta in tot orasul timp de cateva zile. Se gasesc oseminte la mai putin de 1 m adancime... In perioada comunista dar dupa '64 (anul eliberarii prizonierilor politici) s-au construit blocuri peste trupuri de sfinti...

Ce tarisoara mica si avem asa de multi sfinti... cam cat are Rusia pe tot intinsul ei. Singurul lucru care ne-a tinut si inca ne mai tine e gandul la Dumnezeu, iubirea adevarata si nadejdea unica.
O alta amintire a tarii noastre asupra careia ma opresc e invazia habsburgica si distrugerea a peste 150 de manastiri si biserci ortodoxe. Cu multa suferinta s-a trecut peste acestea...

Cu siguranta ca avem si amintiri frumoase ale tarii... unirea din 1918, castigarea Ardealului...

Un crampei dintr-o scrisoare a sufletului meu pierdut...

Si a plecat...tarandu-si pasii,de acum(pentru mine)doar umbre parasite de orice farama de iubire…De ce oare ma forteaza sa-i ascult tacerea orbitoare ?
Sunt zile in care ma inteb de nenumarate ori de ce s-a schimbat ca si cum ai intreba la o inmormantare de ce a murit raposatul,ca si cand nu ar fi acelasi lucru daca a murit de pneumonie,cancer sau calcat de masina...nu pot accepta fenomenul in sine....vreau intotdeauna sa stiu « de ce ? ».
Omul n-are voie sa traiasca decat realitatea,chiar daca il nemultumeste,oricat de imperfecta ar fi.Iar eu mi-am incihpuit ca imi pot controla judecata si pot sustrage controlul.
De ce el nu avea niciodata timp ?...iar eu,cand vorbea,il ascultam si orice banalitate mi se parea mare lucru,fiindca eram acolo sa o ascult,facea parte din universul meu.Si-a pastrat conditia anterioara,si-a vazut de ale sale cand eu am uitat ca mai exista pe lume si alte fiinte in afara de el.Privirea limpede,ce pana ieri imprastia raze de bucurie,azi e doar un funebru avant spre indiferenta...simt cum razele privirii ma strabat fara sa ma curinda.
Doare...raneste....indiferenta e cea mai cruda atitudine pe care o poate avea asupra mea....oare asta mai merit ?...am incetat sa cred ca sacrificiile mele mai merita.
..........imi apar iarasi in minte pasii lui ce fug adesea spre cea mai adanca vale a urii.retraiesc din mou momente dureroase ...
Tăcerea din jur era la fel de lină precum lacrima ce se prelinge pe obrazul de gheaţă. Lăuntrul se frământa ca o conştiiţă muribundă.A inchis in el toate cuvintele ce au sapat santuri in sufletul meu...... lasand urme adanci.Necuvintele....ramase intregi,nasc durerea.....
...Nichita Stanescu spunea ca :”oamenii sunt ceea ce isi aduc aminte ca sunt”...asta inseamna ca el a uitat...totul...sau refuza sa readuca trena trecutului printre mantia prezentului...si revenind undeva in prezent...ma intreb din nou...”de ce?”
Oamenii uita adesea ceea ce odata au pretuit.........dar eu am o intrebare:”uita sau refuza sa-si aduca aminte?”.......si inevitabilul “de ce?”
Trebuie sa-nvat sa-mi pot demonstra ca realitatea,oricare ar fi ea, merita mai mult decat cea mai frumoasa fictiune...

....dar dupa atata vreme pot macar sa ma rog unde sufletul mi-a ramas altar pentru vise”